Din amintirile unui crupier

Digiteca Arcanum este locul spre care trebuie să te îndrepți cât mai rapid dacă îți place să descoperi adevărurile timpurilor de odinioară. Că-i vorba de istorie, literatură, artă ori sport, baza noastră de date îți acoperă toate preferințele. Chiar și dacă-ți plac jocurile de noroc. Nu le încurajăm deloc, dar te provocăm să citești rândurile de mai jos și să ne spui părerea ta. Articolul, apărut în Realitatea Ilustrată în ianuarie 1934, îți spune câteva întâmplări povestite de un crupier. 

„Vreme de aproape treizeci de ani m’am îndeletnicit, zi la zi,cu meseria de crupier într’un cazinou vestit de pe Coasta de Azur, astfel că mi-a fost dat prilejul să văd petrecându-se multe lucruri interesante. Totuși, nu mă pot mândri cu prea multe amintiri, deoarece temperamentul meu a suferit totdeauna de meteahna indiferenţei atât de trebuitoare pentru îndelunga şi temeinica exercitare a acestei profesiuni nu tocmai comună. Prin urmare, sunt nevoit să fac o adevărată sforţare ca să-mi amintesc cel puţin un fapt care să fii zdruncinat, câteva clipe, liniştea inimii şi a nervilor mei. 

Iată, voi vorbi despre cazul baronului Stulz, ceia ce mă va întoarce cu gândul tocmai la o seară din anul 1925. N’am să-l uit niciodată pe baronul acela, bătrâior şi chipeş fără seamăn, care venea în fiecare an, mai punctual ca o rândunică, să-şi ocupe locul la masa mea. Era slab, înalt şi drept ca o prăjină, cu ochiul stâng adumbrit veşnic de un monoclu şi o barbă lungă, atât de albă și țeapănă, încât părea de lemn. Când sta la masă, frumoasa-i barbă atingea postavul, acoperind jetoanele ce le avea înainte, fapt de care profita adeseori câte-o vecină prietenoasă care, vârându-şi omână pe după podoaba bătrânului, îl ușura sistematic de câteva jetoane din cele mai mari... 

În noaptea despre care vreau să vorbesc, norocul era de partea baronului Stulz care, cu toate acestea și contrariu obiceiului, mi se părea oarecum emoţionat; spre uimirea mea, îl văzusem în mai multe rânduri scoţându-şi nervos monoclul şi punându-l la loc, în vreme ce chipul lui, de obiceiu palid, se aprinsese peste măsură. Sub barbă adunase un maldăr de jetoane, spre marea bucurie a nelipsitei vecine. 

La un moment dat el pontă 20.000 de franci pe numărul 26. Bila ruletei se opri chiar acolo. Spre Satisfacţia tuturor, baronul scoase un ţipăt — ce ni se păru de bucurie — şi, înainte ca cei de faţă să se poată dumiri, capul îi căzu, sgomotos, pe postavul verde. Baronul murise. 

Îmi amintesc mai cu seamă, ţipetele de spaimă ale femeilor. Dar panica ţinu tocmai cele câteva minute necesare pentru scoaterea cadavrului afară. Apoi jocul reîncepu. Însă nimeni nu îndrăznea să se aşeze pe locul lăsat gol de Stulz. În sfârşit, după o jumătate de oră, scaunul fu ocupat de o doamnă pe care n’o văzuse nimeni până atunci. O femeie deosebită de obicinuitele vizitatoare ale cazinoului. Slabă, îmbrăcată cu un taior cenușiu, fără bijuterii,o față bolnăvicioasă, buze livide, iar ochii plini de melancolie. Desigur, această jucătoare stranie, sosită în momentul acela, n’avea habar de moartea baronului, astfel că păru surprinsă de privirile numeroase cari o fixau. Revăd parcă și-acuma mâna ei subțire și galbenă întinzându-se cu sfială pe postav ca să depue un jeton modest. Mai ales, îmi amintesc dezamăgirea cumplită ce-i schimonosea faţa când ruleta, cu o rezistenţă încăpăţânată, îi refuză orice șansă. În sfârşit, după vreo zece lovituri nenorocoase, femeia se ridică clătinându-se şi, ca un automat, se pierdu prin mulţime.... 

Simţii o adevărată uşurare în clipa când sună semnalul de închidere. Abia eşti afară, în grădină, m-am oprit ca să-mi răcoresc plămânii intoxicaţi de tutunul şi respiraţia sutelor de jucători. Aspiram cu nesaţiu aerul proaspăt al dimineţii, aroma florilor, adierea sărată a valurilor mării ce se sfărâmau de stăvilarele parcului când deodată, din fundul unei alei, se ivi un paznic, care alerga spre Cazinou, agitând brațele. 

— Lângă răzorul de cactuși am găsit o femeie moartă!... — zise el, gâfâind, când ajunse lângă mine. O femeie deosebită de cele pe cari le vedem aci... slabă... cu un taior cenușiu... 

În urmă, am aflat că femeia aceia silabă, îmbrăcată cu un taior cenușiu, era soţia divorţată a baronului Stulz. După trei ani, venise acolo ca să-i ceară bărbatului un ajutor. Urma să-l vadă chiar a doua zi şi, nebănuitoare de sfârşitul tragic al acestuia, se așezase între timp tocmai în locul lui, rămas gol, neştiind că joacă atunci ultima ei partidă, — cu Destinul…”

Noroc că acum știi ce se poate întâmpla atunci când te lași atras în mrejele jocurilor de noroc. Probabil că înainte de a te așeza la o masă de joc te vei gândi de două ori.