Ștefan Luchian și relevanța moștenirii sale astăzi

Titlul acestui articol aproape că face obiectul unui nonsens. Este firesc ca opera lui Ștefan Luchian, încă de la apariția ei, să fie relevantă pentru națiunea română. În timpul scurs de la realizarea picturilor și până în prezent, operele au devenit parte a identității noastre. Efectul lor binefăcător trebuie însă transmis și generațiilor viitoare. Iată o acțiune care, în teorie, e ușor de aplicat. Totuși, practica poate dovedi contrariul. 

Îmbucurător este faptul că viața lui Ștefan Luchian pare a se așeza într-o relație invers proporțională față de sensul curgerii narațiunii imaginată de Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray. Aici personajul principal nu îmbătrânește, în schimb o face portretul său, întipărit într-un tablou. Cazul lui Ștefan Luchian se află în antiteză cu acesta. Trupul vlăguit i s-a stins înainte de vreme, iar opera sa are toate trăsăturile necesare pentru a tinde spre atemporalitate. 

„Ștefan Luchian s’a născut la 1 Februarie 1868 în comuna Ștefănești-Botoșani. La vârsta de nouă ani îi moare, la București, tatăl (maiorul Dimitrie Luchian). Într’o uliță liniștită și retrasă, își petrece Ștefan Luchian o copilărie fără necazuri prea mari, dar și fără bucurii. Încă din primele clase de liceu, el e remarcat ca desenator de talent, și toate lucrările colegilor de clasă sunt făcute de dânsul.” (1) Tânărul artist a încercat să răspundă chemării sufletești, adoptând o atitudine potrivnică deciziei neamurilor sale de a îl trimite la școala militară. În schimb, alege să studieze la Belle-Arte și, în mod surprinzător, „la clasa de flaut a Conservatorului.”  

De-a lungul vieții sale de artist, și mai cu seamă în prima parte a acesteia, suferința pictorului a fost augmentată de lipsa de interes a publicului pentru mesajul pe care picturile sale îl aveau de transmis. Firea sa devotată dragostei, sensibilă și iubitoare de frumos, a intrat în conflict cu superficialitatea, rigiditatea și nepăsarea afișate de un tronson larg al societății de atunci. Ceea ce s-a întâmplat cu Luchian reprezintă o acțiune care, după atâtea decenii, ar fi trebuit să remedieze această meteahnă a neamului românesc. Românii sunt de prea multe ori nepăsători față de identificarea și prețuirea unor valori. 

„Ștefan Luchian, în substanța curată, firească și rodnică a operei lui, înfățișează icoana unei vieți ce s’a fărâmițat tragic între viziunea înflăcărată și necontenita înfrânare a vitalității. Din atitudinea tragică a vieții lui Luchian se desprinde - cum foarte frumos spunea undeva D. Cisek -, aspectul caracteristic ca un trup frânt, ca o culme retezată a operei sale; - o operă zdrențuită ca și viața lui, dar zdrențele acestea sunt zdrențele strălucitoare ale unui vestmânt de rege. Misiunea lui Ștefan Luchian constă în jertfirea aceasta de sine; soarta lui întregește personalitatea operei.” (1)

După terminarea liceului, Ștefan Luchian a studiat la München și la Paris (2), iar în 1893 s-a întors în țară. (1) Aportul pe care îl aduce la identitatea neamului românesc constă și în capacitatea lui de a învăța și de a se inspira din cultura europeană. Cu toate acestea, pictorul evidențiază detalii structurale ale culturii române. Diversitatea temelor abordate, precum și diversitatea modurilor de a le reprezenta caracterizează probabil încercarea de a-și găsi echilibrul în contextul suferințelor sale. Portretele, autoportretele, peisajele, compozițiile dedicate florilor, toate converg înspre trăirile sale sufletești. Sunt unele lucrări dominate de culori sumbre, ce parcă dau glas durerii, dar sunt altele inundate de lumină atât prin colorit, cât și prin aproape insesizabila prezență a umbrelor. Aceste lucrări par că fac elogiul curajului și optimismului. Există însă picturi în care artistul optează pentru un contrast de culoare și prin care se evidențiază de multe ori frumosul aflat în banalitatea spațiului limitrof. 

Iată o părere subiectivă cu privire la relevanța creației lui Ștefan Luchian în contextul României actuale. Operele sale fac reclamă unor virtuți fără de care se prea poate ca neamul acesta să nu fi rezistat. 

Articolele utilizate la redactarea acestui text se găsesc în Digiteca Arcanum alături de alte peste 4 milioane de pagini de ziare vechi apărute în limba română. 

 

Bibliografie: 

1. Dreptatea, 28 iulie 1930, anul 4, nr. 839, autor H. Blazian; 
2. Convorbiri Literare, 1 martie 1939, anul 72, nr. 3, autor Lucia Dracopol-Ispir;