Cum arăta insula Ada Kaleh cu mult înaintea planurilor de a o inunda?

 

Colecția de ziare din Digiteca Arcanum este plină de surprize. Mai jos redăm un fragment privitor la gloria insula Ada-Kaleh, cu mult înainte de planurile de a o inunda.

 

«O Ada-Kaleh! Insulă cu nume ciudat şi încântător, cine m'a pus să te vizitez! lată-mă mai săracă iniluzii! 

Din frumoasa Orşovă, un antedeluvian vapor cu palete mă poartă pe apele Istrului bătrân. Excursioniştii fotografiază, fotografiază… Şi dac’ai şti Dumnezeule, ce iese! Din câte mii de filme stricate iese măcar o bună fotografie? Inofensiv viţiu izvorî din vechea iluzie umană. Dar între douăzeci-treizeci de poze am ajuns. Vaporul face un ocol, o ia cu botul iar la deal pe lângă ruini roşii de primitive fortificaţii, năpădite de burueni, şi ancorează la un ponton şi mai primitiv încă. 

Desculţa seminţie a lazaronilor turci, cu aspect de ţigănuşi, ne şi ia în primire, să ne piloteze pe unica stradă a faimoasei insule. Acesta-i Ada-Kaleh?! Ce sărăcie banală! Ce aspect de bâlci calic, cu dughene înşiruite, etalând stereotip tutun, rahat, mărgele şi ţigarete... Turci in costume nu prea se văd, nici cadâne misterios înfofolite... Fesuri nu poartă decât vizitatorii, musulmanii de operetă, iar şalvari nimeni. 

A, ba nu! Am găsit un pui de turc şi l-am confiscat.Va să-mi ţină pardesiul şi să-mi servească drept cicerone, căci afară de invalidele dughene trebuie să mai fie ceva. 

Ciceronele meu de treisprezece ani e desculţ, slăbuţ și ars de soare. El are fesul roşu, părul creţ şi ochi albaştri. Râde cu gura plină de dinţi albi şi-mi spune: 

— „Aici fabrica de rahat. Aici fabrica de tutun. Aici iar fabrica de rahat. Aici iar fabrica de tutun. Aici”... şi așa mai departe, până ce şirul magherniţelor s’a isprăvit.

Ajungem la o magazie dărăpănată. 

— „Aici fost cazarma.” 

—. „Asta trebuie să fie cazarma cea nouă”, zic eu, arătând o casă mai mare, străbătută de un gang răcoros. 

— „Nu. Asta moschee”.

Gândul meu se duce spre Sfânta Sofia, inima îmi bate de curiozitate să văd moschea. … 

E o sală goală, zugrăvită modern și sobru. Mobilă - iok sau aproape. Pe jos un imens covor uzat. 

— „Patru sute cincizeci de metri pătrați”, ne explică paznicul. „A vrut să-l cumpere un lord cu trei milioane”. 

Vizitatorii îl admiră cu religiozitate. Mobilierul e aproape absent: în fund pe o laviţă se vede un şirag de sfeşnice de alamă, iar la dreapta o pendulă modernă, care la ora unu arată trei şi jumătate. 

— „E ora musulmană, pentru rugăciune”, explică paznicul. 

— „De-aia sunt înapoiaţi turcii”, exclamă o burtă de cârciumar, reprezentantă a civilizaţiei apusene. 

Cineva vrea să se ducă spre fundul moscheiei, dar turcul îl oprește.

 — „Trebui descălţat.” 

O intrepidă şi brunetă vizitatoare, numai cu sandale pe picioarele goale, se desculţă grabnic şi aleargă pe covorul moale. Vai ce colecţie de bătături! E cel mai minunat lucru din toată moscheea. Ochii lapsatmanului o urmăresc cu admiraţie. 

— „Şi ce mai e de văzut?”, întreb pe tânărul meu ghid. Îmi arată şcoala. Cu litere de aur citesc pe fronton: „ŞCOALA DE MESERII DOCTOR ANGELESCU”. 

Huu! şi aici te găsesc, neostoit Ramses al templelor ruminii româncei!! Şcoala e pustie, săracă şi miroase a petrol prost. 

Dar o ajutoare de maeştri, anemică şi tristă, ne arată cu blândețe câteva banale cusături, pe care le admirăm o clipă, cu politeţe. 

— „Resturi de la expoziţie. Lucruri nevândute”, se scuză ea, cu o umbră de jenă în glas. 

Acum puiul de turc ne duce prin cazematele dărâmate, pline de găteje, burieni şi... gunoaie. Metereze de cărămizi stau şi azi în picioare şi chitesc, văduve de primitiva artilerie de odinioară, spre apele turburi ale Dunării, ori spre şanţurile pline cu mătasea broaştii. 

Triste rămăşiţe ale imbecilei sălbătăcii umane. Câtă muncă sprea ucide! Dar pe meterezele năruite creşte năvalnică şi biruitoare paşniciilume vegetală: burieni grase, arbuşti, ba chiar arbori întregi şi plopi cu frunza înfrigurată, încoronează crenelurile demantelate, iar în atâtea firide răsboinice s’au cuibărit, în locul tunurilor, locuinţe sărace, iar rufele întinse la soare înlocuiesc stindardele. 

Un plod de turcoaică, cu părul blond şi creţ, numai într’o cămășuţă murdară, mă priveşte cu ochi crunţi... 

Apoi vine copt de soarele amiezii, cimitirul sărac şi pustiu, năpădit de buriene. 

— Altceva?” întreb eu pe ghidul meu. 

— „O casă turcească.” 

— „Există una? Adevărat?!” 

Dăm să intrăm, dar nu se poate acum... „Acolo se botează”. Adică vorba vine. Ştiţi cum se botează turcii... Renunţ cu plăcere. 

Mi-e foame şi mi-e sete. 

Unicul birt din Ada-Kaleh mă aşteaptă, cu mese întinse şi trei feluri de mâncare veritabile turceşti: brefi breze, ciorbă a la grec și șnițel natur”. Iar o orchestră de turci de şatră — din Pecineaga se zice — îmi cântă, cred pe turceşte, un text românesc: „Nu mai plange Baby”. Şi totuş ieşind de la turcescul birt, am vrut să iau ceva autentic turc din Ada-Kaleh, să-l duc cu mine. 

O lungă cercetare a magherniţelor. Ciubucuri? Pacotilă străină. Oglinzi, piepteni, pudriere? Din lipscănie toate şi de câteva ori mai scumpe ca la Bucureşti. Tutunul? Vine din Smirna... Şi apoi eu nu fumez. Dar ce e autentic turcesc oare în Ada-Kaleh?

— „Rahat!” 

Şi il găseşti cu profuziune, la fiecare pas, de toate calităţile şi culorile, de toate mirodeniile: rahat sadea, vărsat, cu fisticuri, cu alune, cu nuci şi cu tot ce vrei. Ada-Kaleh are şi o grădină publică. Am văzut-o și pe aceea. Şi ştrandul... dar să ne oprim cu discreţie. 

Unde eşti autorule al Nopţilor la Ada-Kaleh? Unde le-ai petrecut şi cum? În ce fumuri de opium le-ai visat? 

Poezie, poezie a numelor cu ciudate rezonanţe…

Viteazul meu turculeţ, cu ochi de peruzele şi cu unghiile în dolin, cheamă pe barcagiul scăpat din piramidele Egiptului să mă treacă, tuciuriu Charon, pe celălalt ţărm. Aici am lăsat umbra iluziilor mele să se plimbe prin „parc”, în nopţile cu lună, lătrate de câini şi băşicate de ţânţari. 

La ţărm tovarăşul meu îmi cere socoteala: 

— „Şi pentru asta m-ai adus aici ? Ca să mă coc de căldură, pentru un kgr. de rahat şi să plătesc şi doi lei la vamă?” 

— „O, Djalma, declam eu, India e ţara fakirilor şi a iluziilor. Fii demn de rasa ta şi autosugestionează-te că a fost frumos!”»

 

Sursă: MARTA D. RĂDULESCU; Ada-Kaleh; Realitatea ilustrată, an 7, nr. 342, 17 august 1933, p. 12;