Cum arătau Băile Herculane în urmă cu 100 de ani?

 

Colecția de ziare din Digiteca Arcanum este plină de surprize. Mai jos redăm un fragment privitor la gloria de odinioară a Băilor Herculane.

 

«Am avut norocul să cresc între domni învăţaţi şi pricepuţi într’ale economiei politice, cari mi-au sădit în minte axioma că întreprinderile Statului sunt prin definiţie şi iremediabil prost conduse. Iar băile Herculane sunt întreprindere de Stat... 

De aceea când, autoritar, dictatorul familiei a hotărât să petrecem o lună acolo, m’am crispat ca şi când ar fi trebuit să iau o doctorie amară. Eram sigură că am să dau peste cea mai sinistră desordine şi cea mai cumplită scumpete, căci după celelalte toate, localitatea e şi cea mai „high-life” dintre staţiunile noastre climaterice şi balneare. 

Am sosit seara pe alei curate, luminate de becuri electrice şi de... o profuziune de licurici cum n’am mai văzut în viaţa mea. Pe fondul negru al pădurii, ca o serbare de lampioane jucăuşe, sau ca o ploaie de stele filante, roiau milioanele de licurici. 

— „Asta-i în cinstea noastră de sigur. Salutări de la spiritul lui Oslea.”

La Hotelul Carol, curat ca un salon, un portar de casă mare, galonat și bine crescut, ne conduce pe săli răcoroase, pe lângă o minusculă fântână arteziană între coloane, în apartametul curat ca un pahar, care ne aştepta. În anticamera şi în odaia largă mobilată, de o eleganţă vetustă, mi se părea că sunt în casele bunichii: aceleaşi scrinuri şi toalete portative de mahon rococo, aceleaşi şifoniere. 

— „Ca acasă...”

— „Hotelul datează de mai bine de o sută de ani şi era destinat „high-life”-ului ungar. Pe aci nu venau pe vremuri decât lumea cea mai selectă şi bogată a vechei monanchii. Exclusivist şi prin selecţie şi prin preţuri.”

 — „Brr... Să ştii că ne ruinăm. Şi încă ai luat cameră la parterre”. 

Arunc grabnic ochii pe placatul din ramă şi... nu-mi cred ochilor.

 — O sută de lei! Mai ieftin ca la un mare hotel bucureştean, la preţuri de favoare. 

Teoriile mele nu se potrivesc. 

O madamă curată, zâmbitoare şi politicoasă ca o subretă, îmi pare şi mai neverosimilă la un hotel... al Statului. Totală contradicţie cu teoriile de acasă. Dar să nu ne grăbim. Să vedem ce ne mai aşteaptă mâine. Se anunţă regim de ploi. Noroc că am luat maşina de scris şi o doză masivă de resemnare anticipată.

— „Aici plouă mai puţin decât oriunde”— ne asigură madama. 

— „Şi totuş îmi pare că a şi început...” 

— „Nu domnişoară. E Cerna.” 

Mă deştept cu soarele care pătrunde în trâmbe fine orizontale, prin jaluzele vechi de lemn. Prin geamurile deschise pătrunde discret parfum de flori și de pământ reavăn. Deschid. Un tablou de vis. Dincolo de grădinile în floare cu alei îngrijite, sub cerul de smalț albastru, se profilează apropiate abrupte, metereze înalte de stânci albe şi roze de calcar spre care se caţără pădurea deasă de brazi şi de fagi tineri. 

— „În cercetare, şi repede!” comand eu nerăbdătoare. 

Întâi parcul. Cele două mari hoteluri, Carol şi Ferdinand, vaste şi ajurate de verande, încadrează de-a dreapta şi de-a stânga parcul mic în pantă, cu fântâna lui ţâşnitoare. În fund se profilează cazinoul tot în stil şi veranda care le leagă. O singură notă distonantă în eleganţa sobră: Birtul cu aspect de cârciumă din josul terasei. Asta e de la „Zece mese”. Face pată de ulei. 

Impresia de curăţenie şi ordine civilizată nu se desminte. În administraţia generală simplă şi culantă, în orânduirea băilor, în minunatele promenade îngrijite ca un salon. În câteva zile am străbătut în lung şi în lat aleile minunate ale pădurilor de fag şi tei, am urcat abrupturile de o parte şi de alta până la chioşcurile spânzurate la cinci-şase sute de metri deasupra băilor. De acolo de sus se vede toată armonioasa alcătuire a acestei bijuterii de staţiune balneară.

[…]

Populaţia pestriţă a vizitatorilor e împărţită în straturi puţin permeabile. Sus în hotelurile noastre — Carol şi Ferdinand, precum şi în câteva vile luxoase şi scumpe — plutocraţia cosmopolită şi pretenţioasă. La mijloc în hotele mai modeste, lumea de rând civilo-militară — micii burgheji şi plutonierii majori. Aceştia cu localurile lor, cu băile lor... Dar cei mai interesanţi sunt vizitatorii ţărani, de la vechea baie Hercule, cari fac sudaţie în plin aer, cu ţoalele în cap, afară din staţiune, pe aleele lăturalnice... O, câtă mizerie umană! Şi totuşi în primele zile nu ajunsesem să văd pe cei mai săraci şi ciudaţi vizitatori ai băilor. 

Urcându-mă sus, pe peretele abrupt de calcar, la aproape cinci sute de metri deasupra văii, am dat peste o peşteră săpată în stânca aproape verticală. Până acolo sus răzbesc prin cine ştie ce cotloane, aburii binefăcători, veniţi din adâncimea fierbinte. În gura bosturei, înlăuntrul ei hăuie uşor vaporii, cari răsbesc prin crăpăturile calcarului. Ei bine, acolo, dimineaţa până la nămiez vin vizitatorii să facă gratuit băi de vapori. E „Grota cu aburi”. 

De altminteri Băile Herculane e una din regiunile cele mai bogate în grote. La un sfert de ceas de drum de la hotelul nostru, în peretele unei stânci uriaşe, „Grota hoţilor” — de pe urma cărora n’a rămas decât murdăria — vinovaţi ai fi liliecii, nu hoţii, susţin competinţele şi baba care-ţi oferă complezentă lumânări şi explicaţii neverosimile. 

Mai departe, sus deasupra peretelui de la Crucea albă, o altă peşteră adâncă în Domogled şi apoi mai departe încă, pe celălalt versant al muntelui, peştera cea mare din Domogled, cu vaste bolţi, terminată în fundul întunecos cu o prăpastie de întuneric şi oroare: dai drumul unei pietre în genune şi se aude căzând mereu, din prag în prag, tot mai adânc, în străfunduri negre. 

Ceea ce te izbeşte în acest ţinut cu „klipe” de calcar e profuziunea izvoarelor: calde şi reci, pretutindeni ţâşnesc, clipăre şi susură îngânându-se cu basul profund al Cernei încleştate acolo jos între parapetele sure, înalte de piatră. 

Pe vârfuri şi înălţimi, agăţate de cline de piatră, chioşcuri simple te îmbie la odihnă şi-ţi indică în acelaş timp locul cel mai potrivit de unde să admiri priveliştile minunate. 

Pentru cei mai sedentari „excursia” cea mare e la chioşcul din pădure. Popicăria hodorogită, cu bile invalide şi cu birtul „cu grătar special”. Dar şi aci protipendada vine cu trăsura. 

[…]

În sala de bal a cazinoului, un model artistic în genul său, e dans în fiecare seară. Din când in când — de două ori pe lună cel puţin, se dă acolo un bal, la care de fiecare dată se alege o Miss cu nume variat— „Miss Herculane”, „Miss Cérna”, etc. — şi... câte un Missoi. Missele sunt prin definiţie nepoate de general şi sunt alese cu componcţiune şi disciplină de tinerii ofiţeri subalterni. Miss Hercules, spune tradiţia, e obligată să joace o rumbă, cu statuia lui Hercules. Din gentileţe, acesta deleagă să-i ţină locul pe profesorul de dans din localitate, Marcel Ionescu, cu care are o vagă asemănare. De altfel viaţa de aici nu este câteodată lipsită de peripeţii. O tânără domnişoară frumuşică şi plină de nerv, care îşi pierduse de curând, în împrejurări necunoscute, pe alesul inimii, a fost eroina unei drame unice în genul său. Duduia, dolentă ca Dido, se plimba pe malul Cernei cu un frumos ofiţer, care se străduia s’o consoleze. Dar tânără, sătulă de viaţă, ajunsă pe podul de peste bulboaca Cernei, îl întrebă cu un gest dramatic: — „Și zici că aici se poate îneca un om?” — „Desigur domnişoară. Are şapte metri.” — „Atunci... Adio...” Şi huştiuluc! în Cerna, ca un ghem de dantelă roz, de la o înălţime de trei etaje. Spaima cavalerului responsabil. Dar Cerna clementă pentru ambii eroi, rostogoleşte de câteva ori pe tânăra sinucigaşe şi o depune apoi tandră, pe ţărm, cu braţele ei de spumă. Fericit, ofiţeraşul aleargă, o înfăşoară în manta, o duce la hotel şi... dispare fără ziua bună, nu numai din hotel, dar şi din localitate, sătul de romantism şi aventuri. Seara, frumoasa sinucigaşe, dansa zâmbitoare un Fox, ca şi cum nimica nu s’ar fi ’ntâmplat. Era vindecată.»

 

Sursă: MARTA D. RĂDULESCU; Băile Herculane, Realitatea ilustrată, an 7, nr. 342, 17 august 1933, p. 10;