Cum se aduceau droguri în Europa în urmă cu 100 de ani?

 

 

Colecția de ziare din Digiteca Arcanum este plină de surprize. Mai jos redăm un fragment privitor la modul în care se aduceau
droguri în Europa în urmă cu 100 de ani. 

«Două scandaluri succesive, cu privire la oribilul trafic de stupefiante, au alarmat în ultimul timp opinia publică. S’a descoperit, deodată, pe bordul aceluiași vapor francez, ce aducea poșta din apropiatul Orient, două stokuri de opium importat clandestin: primul de 150, al doilea de 250 kilograme. Era atât cât deabia puteau duce opt oameni voinici. Treacă meargă când câteva grame de „zăpadă” sau de heroină se ascund în săpunul de bărbierit, scobit cu îngrijire, sau în tocurile pantofilor unei spălătorese chineze, tăcută, înscrisă în listele echipajiului transatlantic, cu titlul de ajutoare.

Aceste’s lucruri obicinuite, ce se văd cel puțin odată pe săptămână la: Rotterdam, Anvers, Marsillia, Melbourne, New-York, […].

Dar 400 kgr., de drog, pe un singur vapor? Merită să impresioneze orice imaginaţie. Cu atât mai mult cu cât patru cetăţeni ai „Imperiului ceresc” se opriseră şi ei, cam la acea dată la Marsilia, ca să distribue pe rogojinile unei locuinţe mizerabile în mijlocul unui cartier vechiu, buna dispozie care îndobitoceşte, a divinităţii opium-ului.

O asociaţie de idei, foarte naturală, putea să se nască în spirite: confiscările pe de o parte, arestările pe de alta, deci o nouă ofensivă a stupefiantelor. Am încercat să ne documentăm la faţa locului. Nimic din ceea ce priveşte această îngrozitoare tentativă a timpurilor moderne contra umanităţii, nu ne-ar putea lăsa indiferenţi.

Ei bine! Nu e nici o teamă! Nu există pericol ca Europa să fie invadată de stupefiante.

Deosebim mai intâiu, în chip sumar două conducte principale pe care se introduc drogurile interzise: în primul rând importaţiunea particulară; ea este fără deosebire, fapta unui aventurier, a unui pasager oarecare, de sub punte sau de la clasa treia, a unui stewart fără scrupule a unui agent maritim subaltern, sau a unui emigrant chinez. Aceşti oameni sunt sau ei înşişi intoxicaţi, sau oameni cari urmăresc un câştig suplimentar la sosire. Ingeniozitatea lor se dovedeşte fără limite. Acestora e foarte greu să le dai de urmă. Cantităţile, ce le aduc ei sunt mici şi se ascund uşor în bagaje. Toată lumea ştie ce înseamnă o perichiziţie vamală: nu se poate scotoci totul lăzi şi persoane, valize de toaletă şi funduri de buzunare. Nici măcar această revizie simplificată din cauza traficului prea mare nu se poate face, cum trebue. Acesta explică şi povestea — o poveste dintr’o sută — a celor patru chinezi surprinşi la Marsilia. Un compatriot aduce drogul, pe care îl vinde foarte scump: alţii, dintre vicioşii exasperaţi de lipsă, îl fumează. Sunt prinşi zece, dar scapă o mie. Aşa se va întâmpla încă multă vreme de aci înainte, cu toată Societatea Naţiunilor şi cu toate serviciile vamale coalizate.

Dar în afară de aceştia, sunt traficanţii adevăraţi, traficanţii mari şi bine organizaţi, cari şi-au întins asupra lumii nefasta lor reţea. Având complici peste tot, în fiecare unitate a fiecărei linii maritime, ei expediază din când în când, cantităţi mari, închise în saci ceruiţi pe care îi aruncă peste bord la sosire, sau la escală, într’un punct bine stabilit, adesea determinat de fotograf. De acolo odată ce s’a înnoptat, câteva bărci clandestine, cu toate farurile stinse, vor veni să ia aceşti saci, chiar de sub nasul vameşilor.

Când e vorba de sosiri excepționale, pentru ca primejdioasa lovitură să reușească, mai trebuesc încă și alte precauții elementare. Mai întâi o bună ascunzătoare, în timpul călătoriei pe mare. Apoi, la sosire să aștepte ca pasagerii să fie plecați, echipajul debarcat, ofițerii pe uscat, într’un cuvânt vaporul să fie desarmat. Atunci nu mai veghează asupra labirintului de cabine, de punți, de scări și de cămări, decât, doi sau trei paznici. Ei nu pot să fie în acelaș timp pretutindeni pe o massă plutitoare, care are 160 m. lungime și trei sau patru etaje. Atunci e timpul când contrabandiștii lucrează.

Astfel dacă au trecut vama își bat joc de incapacitatea agenților, cărora nu le scapă nimic. Însă vama se scuză. La Marsillia, dintre 1000 de vameși în total, sunt numai 90 de specialiști în controlul vapoarelor. Ei sunt împărțiți în două echipe și nu stau niciodată fără lucru. Membrii lor sunt recrutați dintre vechii mateloți, cărora le sunt familiare toate colțișoarele cele mai ascunse ale unui vapor, toate posibilitățile de ascundere. Și ei au nevoe, câteodată, de două zile, ca să percheziționeze un pachebot, mai ales dacă nava a fost denunțată.

În fine marii comercianți, serios hăituiți de convențiunile internaționale, își joacă renghiuri unul altuia. Ei denunță, foarte adesea cantitățile importante ce le expediază concurența. Se întâmplă de asemeneea că neparvenind să surprindă secretul unei expediții rivale și plictisiți că n’au pe cine să trădeze, îmbarcă ei înșiși o încărcătură, pe care o semnalează autorităților.

Natural, ei încearcă să arunce responsabilitatea în spinarea altor bande inamice. Aceasta stânjenește traficul celorlalți. Dar în majoritatea cazurilor interesante, nu-i arestat nimeni. Nici o indicație despre expeditor sau despre destinatar nu figurează pe saci.

Traficații au înțeles încetul cu încetul, că era mai mult imprudent decât ingenios, să trimită drogul în lăzi ce, în aparență, conțineau piese mecanice, capete de păpuși fabricate în serie sau pile de lămpi electrice. Vama a dejucat toate aceste trucuri.

Când vasul poștal a ancorat în Marsilia, vama, înștiințată ca de obiceiu, l-a scotocit mai întâiu zece ore, fără a găsi nimic. Apoi, un specialist a observat că pe plafonul „carcerei”, câteva capete de șuruburi păreau cojite de vopsea. Fuseseră puse la loc de foarte puțin timp. De ce?

Carceră, sau cameră de alienaţi pe bordul paquebot-urilor se numește colțișorul capitonat, unde se pun la adăpost oameni pe care soarele tropicelor i-a atins prea mult. Asta în interesul lui și al celorlalți. Se desfăcură șuruburile, se ridică placa de tinichea. În spațiul, numit „răsuflătoare”, între peretele de sus și dușumeaua superioră, erau șase saci de drog, anonimi, și perfect impermeabili, cântărind fiecare exact 25 kgr. Se lăsă o pază pentru noapte. A doua zi, se scoase, din nou, zece saci. În total 400 kgr. De unde aceste 4 quintale de sgură ? Pentru cine ? Cum s’a putut să-i pună aici? Trei întrebări care riscă să rămână mult timp fără răspuns. Aceasta nu împiedică să li se facă neajunsuri nevinovaților. Legea din 1906, într’un fel oarecare admite responsabilitatea căpitanului față de vamă, în lipsa altor culpabili. Deasemenea s’a prevăzut o pedeapsă și anume amenda egală cu valoarea drogului confiscat, dar nici odată mai mică de 500 fr. și chiar nava poate fi sechestrată sub titlul de garanție. Se crede că vama are dreptul — de care ea și uzează, — să vândă marfa la cumpărători îngăduiți de lege; ea se învoește cu responsabilii, cari nu trebue în nici un caz confundați cu vinovații. Ni s’a citat la Marsilia două anecdote recente, care nu sunt făcute să micșoreze respectul datorit perspicacității și inteligenței încăpățânată a vameșilor. Ele dau o amplă justificare a dificultăților, nebănuite de marele public, și pe care vama trebue să le învingă, spre a găsi ascunzătoarea de pe bordul unui paquebot chiar când în aparență e invizibilă.

Poliția specială a portului informează autoritățile unei mari Companii, că nouă chinezi au trecut, la plecarea din portul Marsillia, pe o puternică unitate care ridică ancora imediat. Acești oameni încercau să se înapoeze în patrie fără a cheltui o para. Imediat telegraful fără fir se pune în mișcare. Vaporul se oprește în radă. O sentinelă aduce pe cei căutați. O oră se scurge. Toată colinele sunt scotocite la fel ca toate colțișoarele de pe bord. Nimic. Atunci, unul dintre ei începu să numere cercevelele navei de la etajul superior. Cercevelele sunt niște piese de oțel principale, verticale, ce susțin plăcile orizontale ale corpului corăbiei. „Sunt atâtea cercevele sus, își spuse „scotocitorul”, să găsim tot atâtea și jos, la fundul corăbiei și să cercetăm, în amănunțime spațiile ce le separă”. Așa se făcu. Jos era o cercevea mai puțin. Era înghițită de construcția unui dulap. S’a deschis dulapul. Nimic. Dar stai: podeaua dulapului e mobilă; fu ridicată. Dedesubt, se deschidea intrarea unei cămări boltită, fără lumină, sufocantă. Cei nouă chinezi erau înghesuiți înăuntru. Cum—și faptul e cunoscut—un european nu poate deosebi pe chinezi unul de altul, cei nouă locuitori ai ,imperiului Ceresc” ieșiau câte puțin la aer în cursul călătoriei amestecându-se pe rând printre compatrioții lor, îngăduiți ca slujbași pe bord.»

 

Sursă: M. P.; Cum se face contrabanda de stupefiante; Realitatea ilustrată; an 7, nr. 342, 17 august 1933; p. 15;