Colindul în Banat

Digiteca Arcanum este un spațiu în care informația are culcuș comod. E la ea acasă. Așa că printre milioanele de pagini de ziar digitalizate poți găsi și articole ce te pot duce înspre ideea de acasă. Așa cum se întâmplă și în articolul de mai jos, scris de Sabin Drăgoi, apărut în publicația „Albina” în 21 decembrie 1934. Știm că e unul de mai mare întindere decât de obicei, dar sigur nu vei regreta dacă îl vei parcurge în întregime. Și cine știe?! Poate te va transporta și pe tine înspre un moment al fericitei copilării! 

Sub titlul Colindul în Banat, Sabin Drăgoi își așterne amintirile legate de un moment de Crăciun, de pe când avea doar 5 ani.

„Era seara de ajun. Seara mare. Tata isprăvise toate lucrurile gospodărești și stătea la masă de vorbă cu «Unchiul Ion», vecinul nostru. Acest din urmă era un om umblat în țară, care văzuse și pățise multe. În poveștile lui adormeam aproape în fiecare seară. Știa multe. Vorbea și ungurește (singurul în tot satul) și era de un natural vesel, datorită căruia era foarte popular. Și în seara aceasta, povestea lângă o sticlă cu vinars (țuică) diferite snoave și pățanii, care de care mai șoade (caraghioase). Eu totdeauna îi sorbeam cuvintele și-l ascultam cu gura deschisă, însă de data aceasta vorbele lui nu mă interesau. Îmi curgea calea prin tindă unde mama toca carnea pentru sarmale pe mâine-zi, și eram fericit că pot să-i ajut, aducând împreună carnea, slănina, cârnații, sângereții și altele din pod. Parcă simțeam plăcerea de a mânca de frupt (de dulce) numai atingându-le cu mâna. Căci atunci țineam postul foarte strict și eram de 5 ani! Ca să nu o prea stingheresc în lucru, mama îmi dete o bucată de slănină afumată cu care unsei curelele de la opinci, fiind desmierdat tot timpul de pisicile care mă înconjurau, așteptând să le fac parte din bucata ce rămâne, ceea ce am și făcut. 

Afară era un ger aspru și sec. Zăpada căzută gros de câteva zile, reflecta cu miriade de sclipiri lumina lunei. Din când în când se auzea ritmul dubelor din depărtare, amestecat cu lătratul câinilor îngrijorați de acest zgomot neobișnuit. Erau dubașii (colindătorii) care acompaniau cu un ritm muzical pe lăutarul ce cânta marșul lor. Din când în când chiuiau toți deodată pe același ton, un semn ce servea de înștiințare pentru casele de care erau aproape. 

Eu tot mereu mergeam afară ca să-i aud pe unde sunt. S’au băgat pe valea Adamească (adică unde locuim și noi!). Tăcere deodată. Au intrat la Iochița în casă. Mai sunt 8 case până la noi. Eu nu mai aveam astâmpăr. Bucatele ce le pregătea mama, nu mă mai interesau. Trebuia să spun că au intrat sau ieșit din casa cutare și mă mira mult că părinții mei și unchiul Ion, primeau cu sânge rece știrile mele atât de importante. Mă mira mult că mai pot să lucreze, să vorbească, doar nu mai sunt decât 7 case până la noi. Bagatel. Numai un ceas și jumătate. 

Cu cât dubașii se apropiau, cu atât eu deveneam mai neliniștit, mai nerăbdător. 

Neavând ce face, tocmeam — a nu știu câta oară — colacul, cârnațul, plosca de vinars și banii pe masă, care erau sortiți dubașilor, după obiceiu. 

În sfârșit au ieșit de la unchiul Ion. Vin prin grădină. Cale de un minut. Emoția și bucuria mea nu aveau margini. Dubele băteau tot mai tare. Au intrat în curte. Scârțâitul lăutei se pierdea în glasul dobelor. Deodată tăcere. La fereastră bătu cineva și se auzi întrebarea: «Unchiule Văsălie! Ne slobozi cu duba 'n casă?» Veniți! răspunse tata, căci slobozirea este datoria capului familiei. Atunci, acompaniați de ritmul dobei, cântară pe coridor și în tindă: 

«Scoală gazdă nu durmi-re

«Că nici noi nu am dormitu 

Holorinda lerui Doamne». 

După ce terminară această scurtă colindă intrară în casă: Seară bună de ajun! ziseră cu toții și deteră mână cu cei din casă. Pe mine mă desmierdară pe obraji. Unul din ei îmi dete duba să o bat, altul o clombiță de brad, cu ce erau împodobiți. Mă scăldam în fericire. Stăteam cu mama lângă sobă ca să aibă ei loc în casă. Numai tata ședea la masă. Ei se aranjară pe două rânduri, față în față. Erau 12. Șease de o parte, șease de alta. Feciori ne ‘nsurați între 18—26 ani. Fruntea tinerimei. Săraci și bogați la un loc. Se colinda pentru obiceiu și nu pentru cerșetorie ca la orașe. 

Iapa (gazda la care se adună feciorii în decursul postului, unde învață colindele) și lăutașul stăteau cu noi lângă sobă. Iapa poartă perna (straița) cu colacii, cârnații ce-i capătă și cârciagul (ulciorul) cu vinars. 

Începu colinda: 

«Ce sară-i  d-această sară 

Doamne dai Domnului nostru».

Pe urmă altele, între care a «Junelui bun» (la adresa mea). Vătavul începu să reciteze zicătorile obicinuite, luând în mână și arătând fiecare dar la care se referă zicătoarea. După fiecare, ceilalți ziceau de trei ori: Amin! Iapa luă în primire darurile și colindătorii după ce luară rămas bun ieșiră cântând:

«Cruce’n casă cruce 'n masă

«Rămâi gazdă sănătoasă 

«Holerunda lerui Doamne».

Eu rămăsei oarecum trist. Îmi venea să plâng. O bucurie și o fericire atât de mult așteptată trecu prea repede. Din toată bucuria m’am ales numai cu amintirea. De ce nu am putut opri pe vecinice acele momente. De ce? Mă întreb și azi. 

Pentru aceasta plâng în fiecare seară de ajun de atunci. Și fac comparație între Crăciunul de la noi și Crăciunul dela voi. Îmi vine o furie nespusă când văd pomul de Crăciun convențional, străin și intrus, împodobit cu minciuni și care cu timpul vascoate și din cea mai ascunsă colibă colinda străbună.

Când dubașii plecară, miezul nopții era trecut. Deci era dimineața Crăciunului. Astfel fiind, gustarăm câteva fălii, de cârnaț deoarece am trecut peste limita postului. Și acesta era un obiceiu. Această seară mai avea să-mi facă o bucurie. Vertepașii. Ei începuseră a colinda din alt capăt de sat și numai către dimineață veneau la noi. 

Erau 6 băieți între 12—14 ani. Frate-meu, Irod împărat, alții 3, erau de la răsărit, un diac și Nova era iapă. Afară de Nova, toți erau împodobiți cu săbii, centuri, comănace multicolore și aurite. Aveau și zurgălaie și erau îmbrăcați în haine albe, împrumutate de la sf. biserică, prin mijlocirea lui «Moș Maxim» căruia i se dădea plosca de vinars, convenție. 

Cântară: Nașterea Ta Hristoase, Fecioară astăzi, Mărire sus lui Dumnezeu, În orașul Betleem, O, ce veste minunată!, Doamne Iisuse Hristoase. Apoi urmară dialogurile între Irod împărat și cei 3 crai. La colinda ce urmă: Noi acum ortacilor — cu un text glumeț unde se fac aluzii la darurile obișnuite — mă dădui jos din pat pentru a pune 2 crițari (4 bani) în punga păpușei ce dansa pe această melodie. Mai urmară câteva recitări și dialoguri scurte, foarte hazlii și ocazionale. Îmi plăcea mai mult al diacului: Ian feriți-vă’n laturi, să-mi dau și eu a mele sfaturi» etc. 

După ce au fost dăruiți și aceștia cu aceleași daruri ca dubașii, au plecat, lăsându-mă să visez cu Irod împărat, cu craii dela răsărit, cu Maica Sfântă și Pruncul Ei. 

Am scris această amintire (de acum 25 de ani) ca să-mi fac o bucurie retrăind acele clipe încântătoare. Am scris-o sincer și credincios pentru a face cunoscut obiceiul din satul nostru, care e la fel pe valea Mureșului și lăsând dela unele schimbări pot zice că în întreg ținutul de dincoace de Carpați. Pe unele locuri, dubașii umblă în cele 3 zile de Crăciun după masă, iar băieții în loc de Vertep, umblă cu steaua. 

Din darurile primite, dubașii au masă comună la gazdă 3 zile dearândul, iar după masă e horă la gazdă în casă în cele 3 zile de Crăciun, la care sunt poftite gratuit toate familiile care au slobozit cu duba în casă. Din banii ce au adunat se plătește lăutarul. Iapa (gazda) nu capătă nimic deosebit. E o cinste să fie Iapă.

Vertepașii împart darurile între ei lăsând celor mai săraci părți mai mari și sunt fericiți că după o trudă de 6 săptămâni și o colindă de o noapte întreagă — prin ger, zăpadă, vânt și ploaie — se alege fiecare cu câte 2 libre (40 bani) bani de cheltuială pe sărbătorile Crăciunului. Așa este obiceiul de Crăciun la noi și astăzi.”

Se mai păstrează astfel de tradiții în prezent? Mai scriu publicațiile recente asemenea articole? Sau rămânem cu toții cufundați în melancolia clipelor neprețuite din copilărie?!