Ion Besoiu și Iurie Darie

Ion Besoiu și Iurie Darie, doi actori mari ai teatrului și cinematografiei românești, s-au născut în luna martie în urmă cu aproximativ 90 de ani. Prin carierele lor cei doi au putut bucura, de nenumărate ori, atâtea și atâtea persoane. 

În articolul „Este publicul suveran” (apărut în publicația Cinema) scris de Adina Darian în colaborare cu Al. Racoviceanu și Valerian Sava, cei doi actori răspund unei întrebări referitoare la public. Răspunsurile lor, scurte și concentrate, oferă mărturie despre câteva crâmpeie ale personalității fiecăruia. 

Deși afirmațiile sunt diferite, ambele trimit atât înspre suveranitatea publicului, cât și înspre responsabilitățile pe care acesta ar trebui să și le asume. 

Ion Besoiu: „Publicul: noţiune concretă şi abstractă în acelaşi timp, sumă de individualităţi cu gustul format sau... deformat. Prieten devotat, statornic, atunci cînd nu-l minţi. Merge cu tine şi după tine. Te crede, te iubeşte, te uită. Are fantezie, la fotbal dă idei şi mănîncă seminţe, la teatru e cuminte, la cinematograf se irită cînd se rupe filmul, la televizor, dacă nu-i placi, te întrerupe printr-o simplă răsucire de buton, pe stradă te însoţeşte cu privirea — şi, vai, să nu-l dezamăgeşti! Îţi oferă trepte să urci, dar «vae victis» celor care trebuie să coboare. 

Cînd intru în tabăra lui, devin şi eu la fel. Mă surprind uneori dînd sentinţe: spectacolul e prost, filmul e penibil, regizorul n-are talent... Mă corectez și-mi spun timid: îmi place sau nu-mi place. 

Selector sensibil, mare de capete, de ochi, de inimi, acesta este publicul. 

Pe ultimul drum al aceluia care a fost remarcabil actor, George Mărutză, fluviul de oameni, tăcut, îndurerat, îi conducea. Acesta este publicul, recunoscător şi generos. în faţa lui mă descopăr.”

Iurie Darie: „Publicul este totul. Într-un spectacol, mai curînd poate fi înlocuit regizorul, schimbaţi actorii, orice, dar spectacol fără public nu există. Cred că atunci cînd nu reuşim a ne face înţeleşi de către public, vina este numai a noastră. Dar în acelaşi timp, cred că şi publicul trebuie uneori să facă efortul de a înţelege, efortul de a depăşi adevărurile comode. Dacă ne referim însă la filmul românesc,acesta nu prea solicită spectatorul nici într-un sens, nici în altul. Şi cred că nu am făcut încă filmul în care să credem total, pentru care să merite să ne batem, chiar împotriva unui curent de opinii. Publicul nostru nu se recunoaşte în întîmplările pe care i le povestim şi vine deseori mai mult din amabilitate, pentru că filmele noastre rămîn mai mult o ilustrare a unui text literar, decît o creaţie cinematografică, în filmul nostru istoric nu se nasc personaje, actorii se simt undeva dincolo de cai şi figuraţie. Şi dacă ne emoţionăm totuşi la astfel de filme, aceasta se datoreşte mai mult sentimentului patriotic decît aceluia artistic. De aceea noi, actorii, preferăm contactul cu scena şi cu publicul de teatru, preferăm spontaneitatea şi adevărul acestor întîlniri. Aş lansa şi o întrebare adresată spectatorului: care este filmul românesc care l-a emoţionat în egală măsură cu un spectacol de teatru? 

Cum spuneam, pentru noi publicul este totul, dar publicul trebuie întreţinut. Belmondo declara într-un interviu: «Dacă nu joci continuu, publicul te uită». îmi permit şi eu să mă agăţ de vorbele lui şi să spun că un an şi jumătate de pauză în viaţa unui actor de film este un soi de sinucidere. Cine poartă vina?”

Cele două afirmații dovedesc că cei doi actori au tratat publicul cu respect și cu o atitudine lucidă, prietena realității obiective, care subliniază de fapt că spectatorii au tot dreptul de a fi judecători, dar în același timp au și responsabilitatea de a-și însuși cele necesare pentru a judeca în mod corect. 

Digiteca Arcanum adăpostește o vastă colecție informațională, ce cuprinde o diversitate impresionantă de păreri. Citirea ziarelor vechi trebuie să se facă cu mare atenție, pentru a evita orice influențare ideologică.