Războiul pentru neatârnare

Articolul „Acum 57 de ani. Războiul pentru neatârnare” apărut în revista „Albina” în 30 noiembrie 1934 vorbește despre un moment cu o importanță deosebită pentru istoria României: Războiul de Independență din 1877. Acum, la 146 de ani distanță, ce ne mai aducem aminte despre această clipă istorică? Digiteca Arcanum, prin milioanele de pagini digitale pe care ți le pune la dispoziție, reprezintă o modalitate prin care ne putem descoperi istoria. 

„Se împlinesc cincizeci și șapte de ani de la războiul pentru neatârnare. O viață de om, de când armatele române sub conducerea viteazului DomnitorI Carol I intrau biruitoare în Plevna și vestitul general turc Osman Pașa închina sabia și drapelul Semi-Lunei, eroicelor armate creștine. 

Pentru noi, cei de azi, biruința de acum o jumătate și ceva de veac, face parte din lanțul lung și sbuciumat al istoriei noastre naționale. Dar mai mult decât oricare altă biruință, ea se alătură mai mult de prezent, stă încă vie în amintirea părinților noștri, cari au trăit-o nu numai cu sângele vărsat la Grivița, Plevna, Rahova și Smârdan, dar fac parte hotărâtoare dintr’un vis de veacuri întregi al tuturor românilor, vis, ce din acea clipă cârmise pe calea dreptei înfăptuiri. 

Două au fost faptele istorice care au stat la baza întregirii noastre naționale. 

În primul rând Unirea Principatelor și al doilea, războiul de liberare, cucerit de Vodă Carol cu sabia, pe câmpiile Bulgariei. 

Unirea, prin faptul că Românii din cele două principate despărțite de Milcov, și-au dat seama că numai prin împletirea puterilor, vor putea crește gândul unei Românii libere și războiul dela 1877—78, care a fost punctul de plecare spre România întregită. De aci și din această clipă, s’a desprins idealul cel mare. Cei treizeci și nouă de ani de domnie ai Regelui Carol I, dela războiul pentru neatârnare, până la deslănțuirea războiului de întregire, a fost o continuă pregătire, o permanentă adâncire și o întărire a conștiinței noastre naționale. Am putut să ne închegăm ca stat de sine stătător, am putut să ne facem o armată puternică, am putut să ne luăm locul meritat între statele libere ale Europei. 

Се-ar fi fost dacă rămâneam încă două țărișoare, despărțite și bântuite de vrăjmășii dăunătoare? Сe-ar fi fost dacă destinul nu ne-ar fi dăruit pe înțeleptul și Viteazul Rege Carol I, care a înțeles mai bine decât oricine rostul neamului nostru? Era, cu siguranță o altă istorie, o altă înlănțuire de fapte, ce poate nu ne-ar fi dat, nouă celor de azi, zilele mari de bucurie pe care le-am trăit și le trăim acum.

De aceea ne plecăm azi cu toată evlavia peste acest trecut, ce cu fiecare an curs, se retrage tot mai mult în cripta amintirii. 

Este o datorie de conștiință românească, ca la fiecare dată să răscolim sufletul nostru, să ne întărim cugetul și vroința noastră cu tot ce a fost măreț și adânc național. Să ne răcorim ca la un isvor de apă vie, de unde se iau puteri și nădejde pentru biruințele viitoare.

Acolo la Curtea de Argeș, în cripta voievozilor noștri, zace făcut țărână Domnitorul care ne-a dăruit libertatea. Pe câmpiile Bulgariei dorobanți lui Peneș: Frații Jderi, Andrei Florea Curcanul, gornistul dela Grivița, cu toată floarea batalioanelor noastre de linie: Maiorul Șonțu, Maiorul Ene, Căpitanul Walter Mărăcineanu, oase înălbite pe câmpiile țării vecine, pentru o cauză sfântă de neam și de țară. 

Este un crâmpei din istoria noastră, din viața neîntreruptă a neamului românesc, pe care nu trebuie să-l uităm niciodată. 

La 28 Noemvrie s’au împlinit cincizeci și șapte de ani de la căderea Plevnei. O zi de ceață, de ger și de înălțătoare bucurie românească. Atacurile române au fost încununate de izbândă. 

De aceea noi, îngenunchem pe această margine de trecut, ne închinăm amintirea eroilor de atunci și aprindem în sufletele noastre o candelă de veghe, în memoria neștearsă a morților țării.”