Strigoi, stafii și pricolici

Se înserase. Satul dormea înnămolit în zăpadă, căci dis-de-dimineață dăduse sfântul Andrei ninsoare cu nemiluita. Vântul doar mai spulbera din când în când zăpada, dar se potolise și el. Nici țipenie de om nu vedeai, părea că toată firea e moartă. Numai fumul ce ieșea alene din ogeacurile bordeielor îți arăta câtă viață se ascunde acolo. La Leica Floarea era clacă mare și tot tineretul satului era adunat acolo. Flăcăi și fete cu obrajii îmbujorați de căldura din casă glumeau, râdeau și spuneau câte în Soare și în Lună, iar când ajunse vorba despre strigoi, stafii și pricolici ce vin de bat noaptea în ferestre, baba Sanda, mătușa satului, îi ținu de rău: 

— Ce tot râdeți? Nu vedeți că nu știți ce vorbiți? Strigoii, dragii mătușicăi, sunt morții ce au făcut rele, morții săriți de câini și alte dihănii, iar voi râdeți... Au nu știți că mulți dintre dânșii pot fi chiar din moșii voștri? 

Pe Gheorghe al Mandei, flăcăul cel mai de seamă și mai cu multă carte din sat, îl pufni râsul:

— Toate sunt minciuni și fleacuri mătușică, ascultă-mă pe mine..., am vorbit despre asta cu mulți oameni învățați. Ceea ce ne spui sunt închipuiri și desigur că cineva, slab de înger și de minte, o să creadă, căci închipuirea i se îmbolnăvește și atunci i se pare că vede aidoma ceea ce nu există. 

— Ei, ei! așa sunt tinerii ăștia cu carte, li se pare că știu mai multe decât... 

Acum fost începură să râdă, fiindcă știau ei pe baba Sanda că era cam slobodă la gură, sau după cum zicea ea mai adeseori că nu i-a tors bunica pe limbă. În timpul acesta apăru, speriat în casă, Surtuc, un flăcău bolnav din timpul răsboiului și care rămase cu mintea neîntreagă. Cum intră pe ușă, el tremura din tot corpul fără să spunǎ deocamdată nici un cuvânt.  

— Dar ce este Surtuc, întrebară cu toții. Ce ți s’a întâmplat ?... 

— Să vedeți… să vedeți… bâlbâi el... Stafia de vale spre fântână... am văzut-o eu... 

— Cum? stafia? întrebară cu toții îngroziți... 

— Da, da, e de vale... 

— Și cum e? 

— Albă... 

Fetele începură să tremure, flăcăii cât p-aci, numai Gheorghe stătea serios, iar baba Sanda zicea necontenit: „nu vă spuneam eu?“ 

— la să mergem și noi băieți, zise Gheorghe, puneți mâna pe ce-o fi și de vale... 

Să fi văzut apoi înarmare: bâtele și topoarele li se învârteau deasupra capului, chiar și din fete merseră cu flăcăii, iar baba Sanda se ținea și dânsa târâș-grăpiș după ei. 

La capătul drumului, „stafia“ se vedea amenințătoare din depărtare. 

Toți o priveau acum înmărmuriți. Era albă și parcă se tot apropia și nu mai sosea. Unora li se părea că le face semne cu mâna. 

— Ei, dar nu mai mergeți? zise Gheorghe. 

Ceilalți flăcăi se cam codeau, iar fetele începură să pufnească de râs de curajul lor.

— Ei bine, mă duc eu singur, zise Gheorghe cu curaj și, ridicând ciomagul, se repezi de vale. 

Frica intrase acum în toți... Gheorghe era aproape... doi pași... ridică bâta și lovi... 

Stafia căzu mototol... Voinicul stătu un moment, apoi văzându-și isprava se înapoie într’o fugă, râzând cu hohote.

 — Ce-a fost Gheorghe? îl întrebară cu toții, însă el râdea... râdea... 

La un moment dat, dânșii crezură că a înnebunit. 

— Ce să fie ? zise el după ce se sătură de râs... bată-i să-i bată de copii!. Iacă un om de zăpadă. 

Acum toți râdeau veseli, pornind spre casă. 

— Nu spuneam eu? bombănea mereu baba Sanda. 

— Ce spuneai mătușică? Întrebară tinerii... 

— Că nu știți nimic, zise ea, și clipi șiret din ochi. 

Povestirea scrisă de Dimitrie Nichifor a apărut în publicația „Universul Copiilor” în 7 decembrie 1927. Digiteca Arcanum e locul unde poți descoperi numeroase astfel de articole.